iarna. lângă el.

Mă simțeam “trei metri deasupra cerului” lângă el. Nu a fost desigur totul roz, poate a fost mai degrabă albastru. Ca și cerul de toamnă: ba înnorat, de un albastru închis prevestind probleme și lacrimi, ba de un albastru senin, așa ca ochii lui. El a fost toamna mea. Și iarna. Iarna ne jucam în zăpadă ca doi copii și mă cuibăream la el în brațe când era prea frig afară. Aveam mâinile reci iarna. Îmi spunea că sunt sinceră. Eu îi spuneam că îl iubesc. A fost și primăvara mea. Când zăpada se topea, se topea și inima mea sub zâmbetele lui calde. Îmi dăruia totul din puțin: îmi dăruia căldură, iubire, îmbrățișări, zâmbete, speranță de viitor, momente magice. Niciodată nu am cerut nimic, dar mi-a dat totul. Vara dispărea. Ca un vis frumos. Niciodată vara nu a fost al meu. Când aveam mai mult timp pentru noi, ne speria ideea și fugeam care încotro apuca. Dragostea noastră nu a fost numai gingășie, romantism, fericire. A fost ceartă, răzbunare, supărare, durere, lacrimi. A fost câte puțin din fiecare. Dar a fost cel mai frumos vis. Și de atunci n-am mai găsit pe nimeni care să mă ridice acolo, “la trei metri deasupra cerului.