Never more...

,,N-am iubit-o niciodată mai mult ca atunci când era deja prea târziu să o iubesc…

                                     Atunci când poţi să o strângi în braţe nu ţi se pare atât de caldă atingerea ei. Atunci când e chiar lângă tine nu realizezi cât de mult îţi place parfumul pe care îl poartă. Atunci când e a ta nu ştii că o iubeşti enorm, ştii doar că o iubeşti… Poate ştii… Îţi dai seama cât înseamnă ea abia atunci când e rece patul şi îl împarţi doar tu cu tine, abia atunci când doar aerul din casă îi mai poartă câteve umbre pierdute de parful, abia atunci când nu îi mai poţi spune că o iubeşti şi îţi doreşti cel mai mult să o poţi face…

                                     Nu, nu a plecat după altul. Nu, nu a plecat de nebună. Şi nu, nu a plecat pentru că se săturase de mine. A plecat ca să fie singură, singură cu ea însăşi după o vreme în care era prea singură cu mine. A plecat pentru că e o femeie deşteaptă şi ştia că atât timp cât ea continuă să fie lângă mine nu voi învăţă niciodată să apreciez o femeie cât încă e lângă mine. Cred că a plecat pentru a trebuit să îmi fie lecţie de viaţă. A plecat pentru că se săturase de ea însăşi, cea care s-a schimbat pentru mine… Da, s-a săturat de ea, nu de mine. ce-i drept a decăzut mult din cauza mea. A făcut compromisuri… Compromisuri cu ea.

                                     Oare m-aş schimba dacă s-ar întoarce? Poate că da. Sau cel puţin la început, câteva săptămâni, câteva luni, dar în cele din urmă tot la vechile obiceiuri aş reveni… Oricât de mult mi-aş dori să mă schimb pentru ea, nu se mai întoarce şi e spre binele ei.

                                     N-am iubit-o niciodată mai mult ca atunci când era deja prea târziu să o iubesc… N-am iubit-o niciodată mai mult ca acum.”