jurnalul unei amintiri

Am ignorat atat de mult amintirile acestea pentru ca doar gandul la ele mi-era insuportabil. Le-am ascuns in colturi intunecate si le-am ferecat bine, cu lacate mari, pentru ca aveam nevoie sa stiu ca sunt puternica. Sa stiu ca nu-mi mai afecteaza existenta. Sa ma mint ca nu mai are importanta. Ca am putut trai la fel de bine si asa. Ca mi-a fost bine, ca toate acestea nu au lasat decat urme minore. La ce bune amintirile care te macina pe dinauntru ca o carie? De ce sa le pastrezi? De ce sa le revezi ca pe un film pus pe repeat? Si sa te doara. Sa-ti vina sa urlii toate cuvintele pe care le-ai tinut atat de adanc in tine pentru ca restul sa nu vada ca de fapt esti la pamant, ca aparenta raceala cu care tratezi lucrurile e doar o masca in fata slabiciunii pe care nici ei n-ar suporta-o. Dar sa nu poti, nici macar acum. Pentru ca ii iubesti prea mult ca sa le arati partea asta din tine. Pentru ca imaginea pe care si-au creat-o ar disparea in cateva secunde si nimeni si nimic, niciodata n-ar mai putea-o reinvia. Dar nu poti fara ele. Iti aduc aminte ca esti in viata, te tin in viata. Iti aduc aminte ca trebuie sa-ti demonstrezi tie in primul rand ca esti mai puternic decat orice pedeapsa primita de la destin. Pedeapsa pentru care nu erai pregatit atunci. Pedeapsa primita pe vremea cand nici macar nu stiai sensul acestui cuvant. Vine momentul in care le eliberezi. Nu le mai poti tine inchise. Vine momentul in care, oricat de teama ti-ar fi, trebuie sa-ti infrunti trecutul. Sa te maturizezi atat cat cere situatia respectiva, sa ignori faptul ca maturizarea asta a avut loc demult, fortat sh sa zambesti inca, pentru ca, orice s-ar intampla, copilul acela o sa te ridice din mocirla. Vine momentul in care fiecare imagine pe care ti-o amintesti te loveste, te doboara, te lasa greu, la pamant, cu sufletul in palme, resemnat ca oricine l-ar putea acum strivi cu un pas. Dar nu mai conteaza. Fiecare amintire e vie, fiecare imagine, chiar daca e putin stearsa, te duce in timpul pe care credeai ca l-ai uitat. Care pana nu demult iti era strain, nu facea parte din tine, din viata ta. Si zambesti. Zambesti cu lacrimile siroindu-ti; zambesti cu o durere pe care n-o inteleg multi, cu o seninatate care duce la nebunie. Un zambet rece, de sticla, ca de mort. Un mort viu, un suflet prins intre doua vieti. Acum mai mult ca oricand simti viata scurgandu-ti-se prin vene si ai curajul sa pronunti cuvantul acela. Totusi nodul din gat ramane, ca o piedica. O piedica sa-ti aduca aminte ca n-ai sa-i stii niciodata sensul, ca n-ai sa-l poti rosti niciodata tare, fara sa-ti tremure vocea, fara sa simti ca ti se inmoaie genunchii, fara sa-ti piara vocea, fara sa ramai fara aer. Pentru ca tu, n-ai sa stii niciodata adevaratul lui sens. Vine momentul sa privesti in urma si sa realizezi ca nu doar tu ai luptat cu amintirile, ca sacrifciile pe care altii le-au facut tocmai in numele acestora ti-au servit tie ca punct de sprijin. Ca suferinta pe care au indurat-o altii e semnificativ mai mare. Sh asta, din nou te face mai puternic, gata sa lasi din nou in urma tot ce te leaga de momentul acela, sa-ti vezi de drum, fara sa privesti o secunda inapoi, sa-ti reiei masca de om puternic, om care spune zambind „nu-i nimic, a trecut mult timp, nu mai conteaza” si sa-ti infigi un pumnal in suflet de fiecare data cand faci asta. Insasi ideea ca au fost si vor fi atatea momente in care absenta aceasta te-a macinat ca un parazit, ideea ca n-ai sa poti avea niciodata anumite sentimente, ca n-ai sa poti trai niciodata anumite momente, te lasa fara suflare, te impige pe marginea unei prapastii la fel de adanci precum moartea. Dar acum nu mai poti sa ignori. Nu mai pot sa le ascund. Sunt atat de aproape incat simt viata din ele. Sunt atat de putine incat imi vine sa strig de durere. De fiecare data mai putine. Se pierd in intunericul coltului in care le ascund. Iar absenta lor e infinit mai sfasietoare decat orice alta durere. Uitarea e cea mai mare pedeapsa pe care as putea-o primi. In momentul in care va disparea si ultima frantura, ma voi considera un om mort. Sec. Lipsit de viata, de trecut, de suflet. A fost nevoie de o perioada destul de lunga sa-mi dau seama ca amintirile sunt parte din ceea ce ma tine in viata si ca, odata la mai mult timp, e nevoie sa-ti deschizi sufletul sh sa le lasi la lumina. Pentru ca, desi e mai dureros decat orice lovitura, sh mai periculos decat o operatie pe cord deschis, iti reaminteste ce ai fost si cine esti.